... when the dawn breaks ...

FAITHLESS - Crazy English Summer
Asculta mai multe audio Muzica

Ea : buna

eu : heii..

eu : mi`ai lasat

eu : comm

eu : azi pe hi5..

Badea ar spune : « asa incepe o conversatie intre o pitipoanca si o gorila ». ha !..ar fi departe de adevar. Tot ce scriu aici nu este nici o dovada a ironiei mele, nici a melancoliei. Este mai degraba cel mai simplu mod de a-mi exprima sentimentele pe care le tin prizoniere in suflet de atat timp.

Sunt eu si este ea, impreuna formam o poveste,un mit, o legenda.

Nu am de gand sa exagerez in nicio privinta, nu am de gand sa adaug sau sa omit nimic din tot ceea ce-mi aduc aminte ; pentru ca nu mai sunt in stare. Prea mult timp am incercat sa fiu ceea ce nu sunt doar pentru a reusi sa patrund in inima ei. Lacatul jurnalului fiintei nu a fost sortit sa mi se deschida si degeaba am incercat. 

« O batalie nu este pierduta daca exista inca un nebun care sa lupte. ». Nu stiu cine a spus aceste cuvinte, dar inteleg perfect ce a vrut sa spuna, ecoul acestor vorbe fiind focul ce ma indeamna sa scriu.

Cinci ore si jumatate mai tarziu am intrebat-o cum o cheama. Mi se aprinde un suras vioi pe fata la acest gand...ca am vorbit atat timp, fara sa stiu insa cu cine. Pentru mine asta inseamna ceva, pentru voi poate nu inseamna nimic, iar pentru ea...spune-mi ce inseamna pentru ea si te voi privi cu ochi supusi.

A doua zi am plecat. Trei saptamani ar fi trebuit sa uit. Defapt nici nu ar fi trebuit sa tin minte. Era una din multele fete cu care incepusem o conversatie exact in acelasi fel. Dar nu semana cu niciuna din ele. Pe 2 august a fost primul apus cu rasarit de soare.

Nu aveam de gand sa-i spun. Ar fi fost jenant. Insa acolo, in valsul adierilor de vant, navigand marinimos pe un umil leagan, i-am spus « te iubesc » si va jur ca au fost cele mai sincere cuvinte rostite. M-am facut galben, maron, cenusiu si verde,nu neaparat in aceasta ordine, cand am auzit un ecou in difuzorul telefonului. Foarte bun telefon.

Nu am nicio amintire cu zilele mele de nastere asa cum vezi in filme, cand se aduna lumea in jurul mesei si sarbatoritul sufla dorinta in lumanare. Intotdeauna am avut si tort si familie si masa si lumanare. Dar ca in multe din povestile vietii mele nu au fost in ordinea care trebuie... . Insa banuiesc ca a fost aceeasi senzatie si in amurgul acela.

In doua saptamani am venit acasa. Doua saptamani in care am trait zi de zi sub semnul aceleiasi intrebari. Zi de zi numarand in suspine timpul si uitandu-ma des la telefon sa vad daca nu cumva am vreun mesaj...sau apel. Ore intregi tocind butoanele si cunoscand-o pe cea care avea sa ma schimbe.

Trezit de dimineata cu acelasi gand in minte, cu aceeasi nepofta de mancare pe care o aveam de ceva vreme, macinat de un presentiment ciudat am urcat pe deal si am stat acolo. Niciun mesaj in ziua aceea. Niciun apel. Niciun semn. Intr-un million de carti de-ar fi sa incerc trairile a mi le exprima as esua. Dar nu e nimic mai dureros si mai apasator decat sa nu stii. Spre seara am sunat-o si, surprinzator, mi-a raspuns. Am incercat sa-i explic ca ce a facut ea m-a facut pe mine sa imi pierd rabdarea si mintile o zi intreaga. Indiferenta. Nici eu n-am mai acordat asa o mare atentie odata ce i-am auzit vocea. Pe 10 august ma plimbam cu ea pe strazi atat de cunoscute...si atat de noi. « oare sa fie adevarat ? »

Eu tin minte ca a fost imediat dupa muzeul de istorie. Inainte de el l-am intrebat « serios ? ». Ea a inceput sa rada cu pofta. Insa nu ma crede, spune ca a fost la cinematograf. De-ar fi fost macar un lucru asupra caruia sa cadem amandoi de acord, poate nu as mai scrie aceste randuri.

In valea gradinii pubilce am stat rezemat de un zid de beton cenusiu, ea in bratele mele si am secat oceanele sorbindu-ne din priviri...am vorbit putin ; cuvintele nu prea ne erau de folos. Avea o fusta de blug inchisa la culoare,ce curgea si se oprea putin mai jos de genunchi. Tantar afurisit. Cum a indraznit ?

Am plecat iar, sase zile mai tarziu. Atat am stam cu ea. Sase zile din care ne-am vazut doar patru. Si o iubeam atat de mult.

Ajungand acasa a doua oara am simtit ca nu mai e la fel. Rece. Distanta. Atunci am facut cea mai mare greseala, atunci am avut cel mai mare succes. Am incercat sa ma apropi de ea sa o inteleg. Am reusit. Ea a ales sa plece.

Nu acesta era planul de ziua Marinei dar in lipsa de alte optiuni am iesit pe faleza, la vaporase. Pe marginea acelui...ceva...m-a luat de gat si mi-a spus, privindu-ma adanc in ochi ca ma iubeste. Si puteam sa iau toate vapoarele intr-un singur deget si sa le fac perle sa i le daruiesc ei.

Nu mai aveam decat cinci mii de lei. Vechi. Am spus ca o iubesc. Mi-a spus ca n-o sa renunte la noi niciodata. Am aruncat moneda in malul Dunarii. Si atunci Dumnezeu ne-a iubit pe amandoi.

Doua ore peste fix am vorbit la telefon. Se facuse de mult maine. Am recunoscut ca nu avem nimic in comum, am spus tare si clar ca o iubesc. Ar fi trebuit sa soptesc. Ar fi trebuit sa nu spun. Seara, cand m-am intalnit cu ea, nu am sarutat-o. Nu mi-a dat voie. Am incercat...si am avut succes. A ales sa plece.

Am renuntat sa mai retin zilele. Am incetat sa mai numar. Nu am mai planificat nimic. Nu am mai incercat sa organizez nimic. In camera mea era un haos total.

Am aflat ca cel mai greu renunti la ceea ce deja nu mai ai. Am aflat cat de dureros este sa nu te mai trezeasca nimeni dimineata si sa-ti spuna « te iubesc ». Am aflat cat de mult imi doream sa spun cuiva « te iubesc ». Cat de mult imi lipsea... . Un trandafir rosu, cu sclipici. Prea mult sclipici.

Am incercat sa fiu tare. Stateam printre colegi si ma prefaceam ca n-o vad, ca nu-mi mai pasa de ea. Imi mangaiam camasa portocalie, despre care ea a zis ca vrea sa o vada. Spunea ca imi sta bine la costum. Simteam cum sub crusta sobra si aspra ma topeam de dorul ei.

M-a rugat sa ma duc cu ea la Traian sa i-l ia pe varu`. Sau sa-l aduca. Am ajuns inaintea ei in capatul Bucovinei si am venit spre casa. Dupa atatea zile de simplu iad eram iar langa ea. Si continuam sa-i repet ca e alegerea ei si ca ea a dorit sa faca asta. Cat de stupid. Ce izbanda. Ce idiot. Ne-am oprit sa vorbim in capatul acelei alei. Inainte sa plece m-a sarutat. Si a fugit. A doua zi eram impreuna. A doua oara.

Aceleasi trairi. Aceleasi momente. Aceeasi vata pe bat. Acelasi leagan. Aceeasi gradinita. Aceleasi intrebari. Raspunsuri.

A aparut el. Am fost alungat din nou. A treia oara si a patra oara. Vraja pierise de mult.

Acum am inteles de ce de fiecare data cand renunta la mine se intorcea. Si e atat de simplu. E doar o chestie de preferinta. “Prefer sa fiu cu un baiat mai putin bonito, dar care stiu ca e cu mine, decat cu unul bonito bonito, dar care e cu mai multe”. Asta eram. Asta am fost tot timpul. O alternativa.

Probabil nu ai sa intelegi nimic. Nu multe sunt in ordine. Ea stie si e de ajuns.

Sunt multe momente pe care nu le-am scris. Am spus ca nu omit nimic. Nu am omis. Nu are niciun rost sa scriu acelasi lucru de mai multe ori. Toate au fost la fel. Intotdeuna aceeasi minciuna... « te iubesc » . Pana apare un alt tip care e mai inalt si...joaca baschet. As fi vrut sa scriu mult mai multe. Am ce sa scriu. Pot sa scriu. Dar am o viata. Ea nu mai este de mult cea care imi aprindea flacara cu fiecare zambet. Imi doresc atat de mult sa-i sarut buzele inca o data si sa-mi spuna inca o data ca ma iubeste...asa cum a spus-o pe 2 august. Planuri si planuri...acesta este primul capitol din romanul unei iubiri. Unei iluzii. Daca as fi plecat cu o zi mai devreme. Daca nu as fi avut net, sau telefon. Daca nu mancam alea doua mere inainte. Daca as fi avut inima de gheata, acum nu as mai fi eu.

Continui sa sper ca acea bagheta cu multe luminite se va mai invarti odata. Si ca Tzu-tzu va mai canta odata. Si il voi auzi. Sper ca la cele o suta si ceva de mesaje sa mai fie si altele. Sper la imposibil, dar sper din suflet. Si daca se va intampla voi intoarce spatele si imi voi cere iertare. Apoi chipul ei imi va intalni privirea naiva si dornica. Si ma voi da in leagan. Si ne vom da in leagan.